De asemenza alte colonii de maimuțe din alte insule, precum și maimute de pe continent, au început aproape imediat să-și spele fructele. Nici în acest caz nu a putut fi găsită o explicație convențională, cum de cunoașterea s-a răspândit atat de repede, trecând apa, fără să fi existat contacte directe între diversele colonii de maimuțe.
Analizând aceste cazuri, Rupert Sheldrake a avansat ideea unor campuri morfice (sau formatoare, generatoare), care aveau rolul de a menține cunoașterea oricăror fenomene, nu doar din lumea vie, ci și din cea minerală sau chiar cuantică.
El a postulat că aceste campuri înregistrau într-un anumit fel toate informațiile despre diverse evenimente, iar apoi exercitau o influență formatoare asupra tuturor ființelor sau obiectelor similare cu cele care au generat evenimentele respective, astfel încât noile evenimente să se încadreze, oarecum, în noul tipar.
<>
Am putea să asemănăm aceste câmpuri morfice (CM) cu un fel de matrițe în care este turnat metalul topit, pentru ca să ia forma respectivă. O comparație și mai bună este cu pământul peste care plouă. Inițial, acesta este perfect plan, dar apoi apa începe să sape mici șanțuri, prin care se poate scurge mai repede. Treptat, aceste șanțuri se adâncesc și din ce în ce mai multă apă curge pe acolo.
În comparația noastră, șanțurile sunt noile câmpuri morfice create, care crează obișnuința ca lucrurile să se petreacă predominant într-un anumit fel și nu în altul. În linii mari, teoria morfogenetică explică mult mai aprofundat și extinde ceea ce noi numim “obișnuință”.
Din momentul postulării ei, teoria morfogenetică s-a dovedit, imediat, un instrument excepțional. Deja puteau fi explicate o serie întreagă de fenomene, din cele mai diverse domenii. De exemplu, în psihologie, aplicabilitatea a fost imediată și, de fapt, TM s-a potrivit perfect cu alte descoperiri din acest domeniu, cum ar fi teoria subconștientului colectiv, a lui C.G. Jung.
În cercetările sale, Jung a descoperit anumite fenomene stranii, care nu puteau fi explicate, dacă nu ar exista un gen de conexiune între membrii aceleiași specii. De exemplu, Jung a descoperit că unii eschimoși aveau vise cu șerpi sau păianjeni, deși aceștia nu există în cercul polar și nici nu existau alte surse de unde să afle despre existența lor.
De fapt, nici eschimoșii în cauză nu știau ce visează, dar când desenau imaginile respective, cineva putea recunoaște imediat despre ce era vorba. Astfel, Jung a postulat ideea unui subconștient colectiv, la care fiecare membru al speciei este mai mult sau mai puțin cuplat și prin intermediul căruia are acces la o serie întreagă de cunoștințe, arhetipuri și obiceiuri. Acest subconștient colectiv corespunde, parțial, câmpurilor morfice din teoria morfogenetică.
Totodata au putut fi explicate performanțele sportivilor, care cresc în mod vizibil de la o generație la alta, deși structura biologica a omului este oarecum constantă și chiar în epoca modernă decade datorită alimentației nesănătoase, sedentarismului și ruperii față de natură și de ritmurile ei normale.
Această creștere a performanțelor nu poate fi pusă doar pe seama antrenamentului, fiindcă ea se manifestă încă de la vârste fragede, la care copiii mici dau dovadă de performanțe mult mai bune decat cei din trecut. În același fel, in școli, programa școlară devine din ce în ce mai încărcată și copiii asimilează din ce în ce mai multe cunoștințe.
Dacă un copil, chiar de numai acum câțiva ani, ar trebui să învețe în ritmul unuia modern, foarte greu ar putea face față. În acest fel se explică foarte simplu și ceea ce face ca anumite școli “cu tradiție” să genereze mult mai ușor elevi cu rezultate excepționale pe plan școlar.
De fapt, această “tradiție” este rezultatul unui câmp morfic structurat în timp, la acea școală și care le permite celor care se integrează în el, să dispună aproape imediat, deși subconștient, de rezultatele înaintașilor săi.
Câmpurile morfice (sau morfogenetice) se manifestă și la nivel de comunități umane sau de țări. Chiar între două țări vecine pot exista unele diferente morfice mari, care generează modele de comportament specifice. De exemplu, englezii sunt vestiți pentru calmul lor, latinii pentru “sângele fierbinte”, francezii ca fiind romantici, japonezii ca fiind în general mai corecți și muncitori, germanii mai rigizi și atenți la detalii, etc.
Aceste diferențe crează ceea ce se numește “egregor” național, care reprezintă o matrice formatoare pentru indivizii unui neam. Între egregorul unui neam și cultura și tradiția sa, există o dependență biunivocă: pe de-o parte tradiția și cultura fac să se structureze un egregor specific, iar pe de altă parte, acest egregor transmite prin câmpuri morfice, generațiilor următoare, obișnuința de a se încadra în aceași cultură, religie, obiceiuri etc.
<> Digital illustration of a dna
Sheldrake chiar a avansat o teorie si mai surprinzatoare, si anume faptul ca ADN-ul uman nu este in mod intrinsec depozitarul informatiei structurante pentru o fiinta, ci mai curand un fel de antena de emisie-receptie pentru campul morfic inconjurator, care de fapt depoziteaza aceasta informatie.
Stim ca ADN-ul pastreaza in fiecare celula o informatie genetica completa pentru intregul organism, dar nu stim cum sunt luate deciziile ca, de exemplu, dintr-o celula de un gen sa se activeze genele necesare pentru ca ea sa se duplice in alta de un gen diferit, sau de acelasi gen. De ce intr-un organism adult celulele musculare se vor divide tot in celule musculare si nu in neuroni, de exemplu? Totodata nu stim ce face ca celulele sa stie cand au atins nivelul de diviziune necesar si sa nu se mai divida asa de mult…
