Lumea este și astăzi, așa cum a fost și ieri, și cum probabil va fi și mâine (dacă va mai exista), în fața unor alegeri morale. Pragmatismul acestei sumbre ere închinate zeului-ban nu anunță nimic bun. Avariția fără margini a unora, deloc puțini, ne-a adus aici. Lenea de a gândi cu propriul cap ne-a adus aici. Sila de a acționa și de a ne apăra democrațiile ne-a adus aici.
Citeşte întreaga ştire: Box cu fantomele. În anul 2017, Éric Vuillard a publicat o carte cu care specialiștii nu au știut ce să facă – Ordinea de zi. Ce este aceasta? Nici roman, nici relatare istorică. Vuillard a inventat, așa cum s-a constatat, un gen care nu avea încă un nume.
Citeşte întreaga ştire: Box cu fantomele. Neștiind, deci, ce să facă, specialiștii i-au dat autorului Premiul Goncourt și l-au băgat pe Vuillard în istoria literaturii. Meritat (ceea ce nu se întâmplă, totuși, des)! Deși aparent ne e departe, tema ne privește acut: e despre cum naziștii au pus mâna pe putere în Germania și mai târziu în Europa și, dacă Statele Unite ale Americii n-ar fi avut încă busola morală intactă, ar fi pus-o pe întreaga lume. Și această preluare a putere s-a făcut cu banii marilor industriași, care l-au sprijinit pe Hitler pentru profit, cum l-au sprijinit mogulii hi-tech pe Trump pentru profit și accelerarea unui viitor post-uman. Dar cum pragmaticii nu citesc niciodată cărți, ci doar serii de bancnote, nimeni n-a înțeles nimic nici din Vuillard. S-a mers mai departe. Unde? Marele scriitor alegerian Boualem Sansal a scris acum aproape douăzeci de ani o carte – Satul Neamțului (sau jurnalul fraților Schiller) – în care trasează o paralelă înmărmuritoare între nazism și fundamentalismul islamic. Nimeni n-a înțeles nimic nici din avertismentul lui Sansal (care avea să dea și capodopera 2084. Sfârșitul lumii).
E greu să operezi cu trecutul când ai în față omul cel nou, care s-a degrevat și de gândire, și de memorie. Totalitarismele secolului XX, precum și totalitarismele secolului XXI rămân niște regimuri monstruoase, care au lăsat și lasă în urmă mormane de morți. Ceea ce nu înseamnă că democrația liberală, capitalismul, mai ales cel sălbatic, sunt perfecte. Sunt foarte departe de perfecțiune, ba chiar și de a fi umane, dar sunt totuși lumi în care îndeobște se poate supraviețui, dacă nu trăi. România e la o răscruce și, evident, nu știe ce să facă. Țara românească e plină de nostalgii legionare, care nu rămân în registrul melancoliilor manifestate de cei cu pusee totalitare, rămași orfani de un regim bestial. Nu. Au căpătat deja reprezentare politică și tribună la cel mai înalt nivel în statul românesc. Ai spune că, în atare condiții, se luptă clasa politică în contra legionarismului de numa-numa. Ți-ai găsit! E mai aproape boxul cu fantoma comunismului, nu că nu ar trebui studiat și condamnat (a și fost de altfel, oficial, de către un președinte al României, Băsescu) drept un regim ilegitim și criminal. Bineînțeles că așa ar trebui. Dar de propaganda național-ceaușistă deșănțată de pe rețelele cu trecere la mințile fragile ar trebui să se ocupe alte câteva instituții care, evident, nu fac nimic.
Și mai ales ar trebui să se ocupe gândirea cetățeanului cu capul personal, ceea ce nu mai e cazul. Cum frumos mi-a spus într-un interviu acum un deceniu și jumătate regretata traducătoare Antoaneta Ralian: nimeni nu mai gândește cu capul lui, toți nu gândesc astăzi cu capul internetului!
