de Mihaela CD
Într-o epocă în care discursul liric părea că tinde să se elibereze complet de reguli, iar versul alb domina tot mai mult câmpul poetic, iată că tot mai mulți tineri poeți revin la poezia cu rimă dovedind că este esențial să ne reamintim valoarea inestimabilă a poeziei cu rimă.
Poezia clasică, articulată pe rime, ritm și măsură, a constituit dintotdeauna fundamentul prin care frumosul s-a înveșnicit în memorie, tot așa cum și cântecul ajunge nemuritor prin melodie. Rima, cu structura ei matematică și armonică, este mai mult decât un ornament, ea ordonează gândul, îl intensifică și îl transformă în incantație.
Memorabilitatea poeziei cu rimă se explică printr-un mecanism psihologic și estetic deopotrivă. Sunetul repetat, balansul sonor dintre sfârșitul versurilor și pulsația ritmului creează un cadru muzical echilibrat care face ca poezia să fie ușor de învățat și de transmis mai departe. Tocmai de aceea, folclorul, doinele și baladele populare s-au construit pe rime, pentru că acestea se fixează în conștiința colectivă asemenea unei melodii familiare. În contrast, versul alb, oricât de intens ar fi ca trăire, riscă să se dizolve în lipsa unui liant muzical, fiind mai greu de reținut și de recitat.
Marii poeți ai literaturii române au știut să valorifice rima ca pe un instrument al eternității. Eminescu, prin „Luceafărul" sau prin sonetele sale, a construit o arhitectură sonoră ce conferă profunzime și solemnitate. Nichita Stănescu, chiar și în experimentele sale mai avangardiste, nu a abandonat niciodată rima, ci a reinventat-o în forme neașteptate. Arghezi a folosit rima ca pe o forță de forjare a expresiei, transformând cuvântul în materie sonoră palpabilă. Blaga a căutat în rimă nu doar frumusețea simetrică, ci și vibrația metafizică, în timp ce Adrian Păunescu a demonstrat că poezia cu rimă poate mobiliza mase, transformându-se în imnuri ale unei generații. Toți aceștia, diferiți ca viziune și sensibilitate, au găsit în rima clasică o punte între profunzimea ideii și muzicalitatea formei.
Dincolo de simetrie, rima disciplinează fluxul gândurilor poetice. Ea obligă autorul să caute nu doar ceea ce vrea să exprime, ci și modul în care expresia să fie încadrată într-o ordine. Această disciplină poetică nu limitează, ci rafinează. Așa cum arhitectura unei catedrale nu reduce misterul credinței, ci îl amplifică prin proporții, tot așa și rima dă poeziei o ordine interioară, care adâncește emoția și îi conferă universalitate.
Cititorul resimte instinctiv această ordine. O poezie rimată nu este doar o succesiune de imagini sau de idei, ci un flux sonor care se imprimă în memorie și în afectiv. De aceea, generații întregi de elevi și studenți au putut învăța poezii cu rimă, recitându-le și transmițându-le mai departe, în timp ce versul alb, oricât de subtil ar fi, se lasă mai greu rostit, pierzând din accesibilitate. Poezia cu rimă reprezintă astfel un limbaj comun al sensibilității, care unește oamenii printr-o recunoaștere spontană a frumuseții sonore.
Este semnificativ că în fața tentațiilor modernității, chiar și cititorii tineri resimt nostalgia unei poezii melodioase. Într-o lume pe care o credeam dominată de zgomot și fragmentare, iată că rima readuce armonia și echilibrul. Ea nu este un vestigiu al trecutului, ci o formă de rezistență culturală, un mod prin care poezia se opune haosului și își revendică rolul său originar: acela de cântec al sufletului.
Astfel, preferința pentru poezie cu rimă nu este o simplă obișnuință, ci o alegere instinctivă pentru ordine, frumusețe și memorie. Într-o vreme în care versul liber s-a răspândit aproape până la confuzie, redescoperirea rimelor este o dovadă că adevărata artă rămâne aceea care, prin echilibru și muzicalitate, se imprimă în suflet și rămâne vie din generație în generație.
